Ce se întâmplă atunci când curatoriem fără o teză? Dacă o expoziție nu ar fi un răspuns, ci o întrebare fără rezolvare? În The Room that Remembers, and then Forgets ne întoarcem la starea expoziției ca spațiu de întâlnire, de întâmplare, de fricțiune și flux. Nu există o temă. Nu există o hartă. Ceea ce rămâne este un dérive — o rătăcire printre obiecte, insinuări, gesturi, reprezentări.

Refuzăm traseul unui concept. În schimb, căutăm o stare. Acest proiect curatorial nu este determinat de o narațiune sau de un scop ideologic, ci de o reacție — un impuls estetic care rezistă coerenței, acceptă contradicția și zăbovește în plăcerea vizualului și a atmosfericului.

Închipuie-ți spațiul unui colecționar imaginar. Unul care nu acumulează cu intenție, ci din instinct. Care uită proveniența, dar își amintește mirosul ei. Această cameră este construită din acel impuls. Lucrările nu sunt acumulate pentru a ilustra o teorie, ci pentru a forma un aranjament polifonic, unde fiecare voce există în simultaneitate.
De fapt, aceasta este o expoziție despre nimic. Și în acest refuz, devine o provocare tăcută: un manifest al iraționalului, al frumuseții de dragul frumuseții, al privirii fără descifrare. Nu este o negare a sensului, ci o ocolire. Nu este anti-conceptuală, ci post-conceptuală: se așază dincolo de neliniștea căutării și se odihnește. În acea odihnă, apare (alt)ceva — o delicatețe, o prezență.

Nu ne întrebăm ce înseamnă?, ci cum coexistă?
Nu ne întrebăm de ce a fost ales?, ci ce simt privind?

Există o formă de generozitate în a renunța la nevoia de a explica. În a permite obiectelor să coabiteze fără ierarhie, fără justificare. Desenul unui copil și lucrarea unui maestru. O grimasă la adresa sistemului și fotografia infamă a unei fete de 13 ani, cu bustul gol. Toate parte ale aceleiași fraze spațiale. Nu neapărat una coerentă, dar una poetică.

Mă întorc adesea la ceea ce Édouard Glissant numea le droit à l’opacité — dreptul la opacitate. Această cameră revendică acest drept. Își amintește senzații, incandescențe, mimici, reverberații. Și uită tot restul.

Și poate, în acea uitare, apare un nou mod de a vedea.
Sau poate nu.
Dar chiar și asta e suficient.

— Medina Pop

English

What happens when we curate without a thesis?
What if the exhibition is not a statement, but a question that keeps unfolding, without resolution? In The Room that Remembers, and then Forgets, we return to the state of the exhibition as a space of encounter, contingency, friction, and flow. There is no theme; there is no map. What remains is a kind of dérive — a meandering through objects, idola, intimations, gestures.

We stray from the course of a concept. Instead, we proceed with a feeling. This curatorial project is driven not by a narrative or ideological purpose but by a response — an aesthetic impulse that resists coherence, allows contradiction, and lingers in the pleasure of the visual and the atmospheric.

Think of the space of an imaginary collector. Someone who doesn't accumulate with intention, but with instinct. Who forgets provenance, but remembers smell. This room is built from that impulse. Works are assembled not to illustrate a theory, but to form a polyphonic arrangement, where each voice exists in simultaneity.

In fact, this is an exhibition about nothing. And in this refusal, it becomes a quiet provocation: a manifesto of unreason, of beauty for its own sake, of looking without decoding. It is not a denial of meaning, but a detour. It is not anti-conceptual, but post-conceptual: it stands on the other side of the endless search for meaning, and rests. In that rest, something (else) arises — a delicacy, a presence.

We don’t ask what does this mean?, but how do these coexist?
We don’t ask why was this chosen?, but how does it make me feel?

There’s a form of generosity in letting go of the need to explain. In allowing objects to cohabit without hierarchy, without justification. A child’s drawing, and a master’s work. A sneer at the system, and an infamous photograph of a 13-year-old bare-breasted girl. All part of the same spatial sentence. Not necessarily a coherent one, but a poetical one.

I often return to what Édouard Glissant called le droit à l’opacité — the right to opacity. This room claims that right. It remembers perception, incandescence, reverberation. And forgets everything else.

And perhaps, in that forgetting, a new way of seeing emerges.
Or maybe not.
And that, too, is enough.

— Medina Pop